Știați că la Latir, goya a dedicat gravura 51 din Dezastrele războiului latirului consumat în foamete?

În Madridul flămând din 1811, Goya a desenat o oală care promitea supraviețuire și o femeie care nu mai putea ajunge la ea în picioare. Cum poate aceeași sămânță să fie salvatoare într-un an dezastruos și periculoasă atunci când sărăcia nu lasă nicio alternativă?

O leguminoasă veche supraviețuiește secetei, intră în hrana de foamete, este surprinsă de Goya în război, apoi revine în ameliorare ca posibilă cultură climatică. Problema nu este o porție de latir într-o dietă variată, ci dependența aproape exclusivă, luni la rând, în condiții de foamete și malnutriție. Amelioratorii caută soiuri cu nivel foarte redus de beta-ODAP, păstrând rezistența care a salvat comunități.

Oala lui Goya nu cere ca bobul să fie uitat; cere ca nimeni să nu mai fie obligat să trăiască numai din el. Latir rămâne memorabilă prin această schimbare de rol: o trăsătură observată de oameni devine motiv de cultivare. În spatele numelui rămâne un mecanism simplu: oamenii au observat ceva util, apoi au încercat să repete acel rezultat.

De aceea curiozitatea nu stă doar în aspect, ci în felul în care planta a intrat într-o practică repetată.